Daniel Barenboim, piano
Philharmonie Berlin, Grosse saal
Program
WOLFGANG AMADEUS MOZART
Sonata in D major KV 448 for two pianos
FRANZ SCHUBERT
Variations on an original theme A-flat major D813 for 4 hands piano
IGOR STRAVINSKY
»Le Sacre du Printemps«
(Version for 4 hands piano)
Cred ca toata lumea are nevoie de un pic de magie. Sub ce forma? Sufletul fiecaruia hotaraste. Magia de care am eu nevoie este muzica. Acum aproape sapte ani am intrat in Ateneu, urmand sa ascult un recital care ma va marca. Martha Argerich si Nelson Freire au oprit timpul in loc pentru mine. Desi ascultam muzica clasica inca din clasa intai, nu s-a comparat nimic cu emotia, inaltarea, vibratia transmisa spre sala din acea seara. Aveam in fata mea doi oameni cu cariere imense, doi mari ai pianului dar si doi foarte buni prieteni care, uitandu-se tot timpul unul in ochii ceiluilalt, au interpretat unele din cele mai grele partituri. Pe Martha, indraznesc sa-i spun asa, cu tot respectul, pentru ca o simt aproape, am revazut-o in ziua urmatoare, pe scena Salii Mari a Palatului, interpretand Concertul nr 1 pentru pian de Beethoven impreuna cu Orchestra Nationala a Rusiei, dirijata de Charles Dutoit.
Pe Martha am revazut-o sambata seara in sala mare a Filarmonicii din Berlin. Mi-am dorit foarte mult sa o mai ascult o data live, dupa acel recital memorabil. Dar Japonia, Lugano sau Verbier, locurile unde canta mai des, nu sunt accesibile. Am mai avut doua tentative, dar numai eu am ajuns la intalnire :) . Nu am renuntat si asteptarea mi-a fost rasplatita. Mi-am facut un cadou de Paste, Martha – recital – Berlin. Si nu doar Martha ci impreuna cu Daniel Barenboim.
In aplauzele unei sali arhipline au intrat pe scena cei doi giganti ai muzicii. Cu pasi mici, tinandu-se de mana, uitandu-se cu uimire la publicul care ii inconjura (la propriu, fiind puse scaune pe toata scena mai putin spatiul alocat pianelor), aplaudand in picioare. Sunt imbracati simplu; ea, cu o rochie neagra lunga si pantofi de catifea, cu parul grizonat frumos pieptanat pe spate, asa cum apare in toate pozele; el, in costum. Imaginea ti se lipeste de suflet. Pentru mai bine din jumatate de sala cei doi au varsta bunicilor. Martha are 73 de ani, Daniel Barenboim are 72. Amandoi argentinieni, amandoi pe scena de la 6 – 7 ani. Prieteni de cand se stiu. Acest lucru s-a vazut si mai ales s-a simtit.
S-au indreptat incetisor catre cele doua piane asezate unul langa altul pentru a incepe prima lucrare, Concertul in Re Major pentru doua piane KV 448 de Mozart. Recunosc, in primele 15 minute n-am vazut bine din cauza lacrimilor. Ce ti-e si cu inima asta, reactiile de fericire sunt greu de controlat. A fost o bucurie sincera ca ma aflu in aceeasi sala cu ei si am onoare sa-i ascult. Cum spuneau multi dintre spectatori, in pauza, un recital cu Martha, mai rar zilele astea. Un recital cu cei doi, un eveniment de neratat.
Am putut sa ma concentrez din partea a doua a concertului de Mozart. Din locul pe care l-am avut ii puteam vedea din profil, usor din spate, dar cel mai important, le puteam vedea mainile. Martha a cantat cu sufletul, mainile parca aiba ating clapele si totusi le imprima un sunet din alta lume. Palma se intinde si se strange, cu miscari abia vazute spre clapele negre. Nu ii vad fata, dar stiu ca buzele sunt in continua miscare, intr-o discutie imaginara cu pianul. Cu miscari scurte din cap spre stanga face semn doamnei de alaturi sa ii intoarca pagina, atunci cand este nevoie. Intoarce capul usor spre dreapta cand asteapta semnalul lui Barenboim pentru o intrare mai dificila. In rest, se simt unul pe celalalt fara sa fie nevoie sa se priveasca. Stilul lui este diferit. Este mai vijelios, mai riguros, bate foarte des cu piciorul in podea, este cel care conduce. A ocupat locul din fata pianului dinspre sala pe tot parcursul recitalului, cu o singura exceptie, primul bis, cand au facut schimb.
A urmat a doua lucrare, Variatii pe o tema originala in la bemol major D813 de Schubert, la patru maini. Unul langa celalalt, impartind claviatura, au dat viata muzicii.
Dupa pauza a urmat piesa de rezistenta, Le Sacre du Printemps de Stravinsky, versiunea pentru doua piane (asezate si de data aceasta unul langa altul). Cine a ascultat piesa pentru orchestra stie desigur cat de complexa si dificila e. Ca o coincidenta, prima data cand am ajuns la Waldbuhen, acum vreo 5 ani, am ascultat tot aceasta lucrare, in interpretarea Filarmonicii din Berlin dirijata de Sir Simon Rattle. Revenind la seara de sambata, din mainile celor doi au iesit scantei, au electrizat sala. Parca au cantat tot dintr-o suflare. Cel putin asa am simtit-o eu. Martha a invatat aceasta lucrare special pentru recital, la rugamintea lui Barenboim. Am auzit emotia din fiecare nota dar si stapanirea de sine in redarea perfecta a paginilor aproape negre din cauza numarului mare de note. Mi-au dat din nou lacrimile, ca o reactie fireasca a emotiilor venite de pe scena. Asistasem la un moment unic.
Dupa ce ultimele ecouri ale muzicii s-au stins aplauzele si uralele au umplut sala. Meritate din plin. Cei doi s-au privit cu un suras cu subinteles, s-au luat de brat si au salutat publicul. Stiau ce au creat. Stiau ca ne-au vrajit. Nimeni nu s-a oprit din aplauze, nimeni nu si-a parasit locul. S-au intors pe scena, au plecat din nou, la a treia iesire au dat primul bis. A urmat si al doilea. Dar nimeni nu voia sa plece. La cea din urma iesire pe scena, tot timpul tinandu-se de mana, Daniel Baremboim a inchis capacele pianelor.
Am vrut sa impartasesc experienta. M-am straduit sa ajung acolo, am fost norocoasa sa pot asista la acest recital. Mi-am luat doza de fericire de care aveam nevoie. Undeva, candva, am sa-i revad.
Si un mic sfat, faceti-va cadou putin magie din cand in cand. Face bine la suflet!
Click on the first photo to open the slideshow for higher resolution
